Nu mai am nimic de pierdut

Postat la martie 5, 2013 de ThePMJournal

Ora 9:30. Pe fiecare birou sunt asezate cereri de demisie.

-Ce e asta? intreb.
-Demisiile voastre, ma anunta seful meu. Hai va rog sa semanati demisiile, pentru ca astazi sa le avem pe toate intr-un dosar!

Ce mod „minunat” de a-mi incepe ziua!

-Vom desfinta contractele de munca individuale si veti fi de acum persoane fizice autorizate. O sa vedeti, o sa fie mai avantajos… spune vesel CEO-ul.

Hotararea fusese atat de repede luata, incat nimeni nu a putut reactiona. Practic toti eram uimiti de ceea ce ni se intampla si singurul lucru pe care l-am putut face a fost sa facem glume pe seama situatiei. Unul dintre colegi filmeaza toata scena. Se lauda ca va urca videoclipul pe YouTube. Si dintr-o data, totul se transforma intr-o petrecere de semnare a demisiilor (asemanatoare cu cea de milestone party de la finalul unui proiect): care mai de care arunca cu hartii, ne dam autografe unul altuia, facem poze langa birouri cu demisiile in mana, in fine… o nebunie completa.

Project Managerul echipei de R&D, speriat de ceea ce se intampla, ma ia deoparte si ma intreaba nevinovat:

-Cum poti fi atat de detasat de situatia in care ne aflam?

-Ce as putea schimba? Vestea m-a luat pe nepregatite.

-Eu sincer te admir pentru ca ai rezistat pana acum! Sa nu mai pun la socoteala cate insulte ai indurat de la gasca de Experti…

-Ce insulte? il intreb razand.

Insulte? Ce insulte? Am devenit imun la insulte. M-am obisnuit cu ideea de a fi insultat. De-a lungul anilor am invatat sa rezist stresului, sa gestionez esecurile personale si sa nu raspund provocarilor malitioase. Cum am reusit asta? Practic am devenit surd la tot ce mi se spune. Am surzit ca dupa o explozie de proiectil cazut la cativa metri de mine. Mi-am pierdut auzul si glasul. In sedinte, nu mai aud cuvinte, ci vad doar buzele oamenilor miscandu-se. Aprob din cap, tacut… Oamenii par sa fie multumiti pentru ca ii aprob, chiar daca spun tampenii… O asemenea ignoranta este in acelasi timp comica si inspaimantatoare!

Toate evenimentele din ultima perioada: demisiile colective, schimbarile administrative, mutarile de sus-jos intre etaje mi-a distrus ultima reduta a demnitatii interioare. Am devenit indiferent de tot ce mi se intampla si ceea ce va urma.

-Daca as fi fost in locul tau, as fi plecat demult! continua colegul meu. Eu nu am suficienta experienta ca sa ma pot angaja pe o pozitie similara in alta parte… Dar tu ai experienta! De ce nu pleci?

-Nu stiu… i-am raspuns meditativ.

Unde sa plec? Aceasta e casa mea, in acest loc am murit si am renascut de nenumarate ori, aceasta loc este „creatia” mea. Ma simt legat de munca mea, ma simt „prizonierul” propriei mele creatii.

La finalul zilei de lucru, imi semnez demisia. Din acest moment, simt ca nu mai am nimic de pierdut…

Citeste mai departe: Inapoi in viitor.

Anterior: Povestea se aproprie de sfarsit.